3.37 Cum coboară Duhul Sfânt a doua oară asupra noastră prin sacramentul Mirului?

Se numeşte Mir (în Bisericile Orientale: Miruire cu sfântul Myron) datorită ritului său esenţial care este ungerea. Se numeşte Confirmaţiune, deoarece confirmă şi întăreşte harul baptismal. [CCBC 266]

Ritul esenţial al Mirului este ungerea cu sfânta crismă (untdelemn amestecat cu balsam, consacrat de episcop), care se face cu impunerea mâinii din partea slujitorului sacru care rosteşte cuvintele sacramentale proprii ritului. În Occident, această ungere se face pe fruntea celui botezat cu aceste cuvinte: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. În Bisericile Orientale de rit bizantin, ungerea se face şi pe alte părţi ale trupului, cu formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. [CCBC 267]

Mirul este Sacramentul care duce la împlinire Botezul şi cu care primim darurile Duhului Sfânt. Cine alege în mod liber viaţa de fiu al lui Dumnezeu şi-l invocă pe Duhul lui Dumnezeu sub simbolurile impunerii mâinilor şi ungerii cu Crismă primeşte puterea de a mărturisi iubirea şi puterea lui Dumnezeu în cuvinte şi în fapte. El este acum un membru efectiv şi responsabil al Bisericii Catolice.

Când antrenorul trimite pe teren un jucător, îi pune o mână pe umăr şi îi dă ultimele sfaturi; asemănător este şi sensul Mirului: se impun mâinile peste noi şi putem „intra pe teren” în viaţă. Graţie Duhului Sfânt, ştim ceea ce trebuie să facem; el ne-a dat motivaţii din belşug, cuvintele sale de încurajare răsună în urechile noastre. Simţim ajutorul său, nu-i vom trăda încrederea şi vom alege să jucăm pentru el. Nu trebuie decât să-l ascultăm. [Youcat 203]

Deja în Vechiul Testament poporul lui Dumnezeu aştepta revărsarea Duhului Sfânt asupra oamenilor. Isus a trăit într-un deosebit duh de iubire şi de unire perfectă cu Tatăl ceresc. Acest Duh al lui Isus era Duhul Sfânt pe care poporul lui Israel îl dorea şi era acelaşi Duh pe care Isus l-a promis discipolilor săi, care la 50 de zile după Paşti, la Rusalii, a coborât asupra lor. Şi tot acest Duh Sfânt al lui Isus coboară asupra oricui primeşte Sacramentul Mirului.

Deja în Faptele Apostolilor, care au fost scrise la puţine decenii după moartea lui Isus, îi vedem pe Petru şi pe Ioan în „misiune": peste noii creştini, care au fost doar botezaţi în numele Domnului Isus, cei doi au impus mâinile, pentru ca inima lor să fie umplută de Duhul Sfânt. [Youcat 204]

Prin Mir este imprimat în sufletul unui creştin botezat un sigiliu de neşters care se poate primi numai o singură dată şi care face pentru totdeauna din această persoană un creştin. Darul Duhului Sfânt este forţa ce vine de sus, în care acest om, cu viaţa sa, face adevărat harul Botezului său şi devine „martor” pentru Cristos.

A fi miruit înseamnă a semna un „contract” cu Dumnezeu. Cel care trebuie miruit spune: „Da, eu cred în tine, Dumnezeul meu, dă-mi Duhul tău, pentru că eu îţi aparţin ţie în toate, nu mă voi despărţi niciodată de tine şi te voi mărturisi toată viaţa mea cu trup şi suflet, cu acţiunile şi cu faptele, în zilele frumoase şi în cele urâte”. Şi Dumnezeu spune: „Şi eu cred în tine, fiul meu, şi ţi-l voi dărui pe Duhul meu, ba chiar pe mine însumi; îţi voi aparţine ţie în toate, nu mă voi despărţi niciodată de tine, în această viaţă şi în cea veşnică, voi fi prezent în trupul tău şi în sufletul tău, în acţiunile tale şi în faptele tale. Eu voi fi prezent şi atunci când tu mă vei uita, în zilele frumoase şi în cele urâte”. [Youcat 205]

Orice creştin catolic care a primit Sacramentul Botezului şi este „în stare de har” poate să fie admis la Mir.

A fi „în stare de har” înseamnă să nu fi comis păcate grave (păcate de moarte). Cu un păcat de moarte ne îndepărtăm de Dumnezeu şi ne putem reconcilia cu el numai prin Spovadă. Un (tânăr) creştin care se pregăteşte pentru Mir se află într-una dintre cele mai importante faze ale vieţii sale: va face totul pentru a îmbrăţişa propria credinţă cu propria inimă şi cu propriul intelect; singur şi cu alţii îl va cere în rugăciune pe Duhul Sfânt; va căuta în orice mod să se reconcilieze cu sine însuşi, cu oamenii din propriul ambient şi cu Dumnezeu; pentru aceasta există Spovada, care apropie de Dumnezeu, chiar dacă nu s-au comis păcate de moarte. [Youcat 206]