3.39 Cum mă pot spovedi cum se cuvine?

Sunt două: actele îndeplinite de om, care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt, şi dezlegarea dată de preot, care în numele lui Cristos acordă iertarea şi stabileşte modalităţile de reparare. [CCBC 302]

Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul datorat persoanelor, fiecare confesor este obligat, fără nici o excepţie şi sub pedepse foarte severe, să menţină sigiliul sacramental, adică secretul absolut cu privire la păcatele cunoscute la Spovadă. [CCBC 309]

Sacramentul Pocăinţei este numit şi Sacramentul Reconcilierii, al iertării, al convertirii sau Spovadă. [Youcat 225]

Desigur, Botezul ne smulge din puterea păcatului şi a morţii şi ne duce la viaţa cea nouă a fiilor lui Dumnezeu, dar nu ne eliberează de slăbiciunea umană şi de înclinaţia spre păcat. Pentru aceasta avem nevoie de un loc în care de fiecare dată să ne reconciliem cu Dumnezeu, şi acest loc este spovada.

Astăzi nu este la modă spovada; probabil este dificil şi la început costă multă trudă; dar este totuşi unul dintre cele mai mari haruri pe care le avem în viaţă de a putea reîncepe mereu din nou - şi cu adevărat din nou: fără a mai avea poverile şi ipotecile de ieri, primiţi în iubire şi iertaţi cu o nouă forţă. Dumnezeu este milostiv şi nu are dorinţă mai mare decât să ne vadă recurgând la milostivirea sa. Cine s-a spovedit deschide o pagină nouă şi albă în cartea vieţii sale. [Youcat 226]

Isus însuşi a instituit sacramentul Pocăinţei când în ziua de Paşti s-a arătat Apostolilor săi şi le-a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22b-23).

Parabola fiului risipitor este cea mai frumoasă descriere făcută de Isus despre ceea ce are loc în sacramentul Pocăinţei: greşim, ne pierdem şi nu reuşim să ieşim; şi totuşi, Tatăl nostru ne aşteaptă cu o mare, sau, mai bine zis, cu o infinită dorinţă; ne iartă atunci când ne întoarcem la el; ne primeşte din nou şi iartă păcatele noastre. Lucru mult mai important decât multe minuni, Isus însuşi a iertat multora greşelile lor. În asta, el vede marele semn al începutului împărăţiei lui Dumnezeu, unde orice rană este vindecată şi orice lacrimă este ştearsă. Isus a transmis Apostolilor săi puterea Duhului Sfânt cu care a iertat păcatele. Când mergem la un Preot şi ne spovedim, ne aruncăm în braţele Tatălui nostru ceresc [Youcat 227]

Numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Isus a putut să spună: „Păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2,5), pentru că el este Fiul lui Dumnezeu; şi, deoarece Cristos i-a autorizat, numai Preoţii pot să ierte păcatele în locul lui Cristos.

Există unii care spun: mă descurc direct cu Dumnezeu, nu am nevoie de preoţi! Dar nu aceasta este voinţa lui Dumnezeu; el ne cunoaşte. Privind la păcatele noastre, noi am prefera să le măturăm şi să le ascundem sub preş aşa cum facem cu gunoiul. Însă Dumnezeu vrea să ne spunem păcatele şi să le mărturisim faţă în faţă. De aceea li se aplică preoţilor versetul: „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,23). [Youcat 228]

Toate păcatele de moarte de care ne amintim, după o atentă cercetare a cugetului, şi care încă nu au fost mărturisite pot să fie iertate, în circumstanţe normale, prin spovada sacramentală individuală.

Desigur, înainte de spovadă se întâlnesc dificultăţi; a ne depăşi pe noi înşine este deja primul pas pentru a ajunge la sănătatea interioară. Adesea este de ajutor să ne gândim că şi Papa trebuie să aibă curajul de a-şi mărturisi propriile greşeli şi propriile slăbiciuni unui alt Preot. Numai în cazuri excepţionale de necesitate (de exemplu, în război, în timpul unui atac aerian sau când un grup de persoane se află în pericol de moarte) un preot poate da dezlegarea colectivă fără ca aceasta să fie precedată de mărturisirea individuală a păcatelor (aceasta este aşa-numita dezlegare generală). Totuşi trebuie mărturisite personal păcatele grave cu prima ocazie. [Youcat 233]

După ce ajungem la vârsta la care suntem capabili să decidem, suntem obligaţi să mărturisim păcatele noastre de moarte; Biserica le cere credincioşilor să facă asta cel puţin o dată pe an; în orice caz, dacă am comis un păcat de moarte, trebuie să ne spovedim înainte de a primi sfânta Împărtăşanie. 

Prin „vârsta la care suntem capabili să decidem”, Biserica înţelege vârsta la care avem uzul raţiunii şi am învăţat să facem deosebire între bine şi rău. [Youcat 234]

Există păcate prin care omul se îndepărtează complet de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, datorită gravităţii faptului, cade în Excomunicare. În cazul păcatelor care sunt pedepsite cu excomunicarea, dezlegarea poate avea loc numai din partea Episcopului, a unui preot care a primit facultatea sau, în unele cazuri, din partea Papei. În pericol de moarte, orice Preot poate dezlega de toate păcatele şi de excomunicare.

Un episcop, care fără mandatul papei, consacră un preot ca episcop, se exclude automat din comuniunea sacramentală cu Biserica, iar ea se limitează să constate această situaţie. Excomunicarea are scopul de a-l vindeca pe păcătos şi de a-l readuce pe calea cea dreaptă. [Youcat 237]

Nu, în niciun caz; secretul spovezii este valabil în mod absolut. Orice Preot ar fi excomunicat dacă ar spune altor persoane ceva din ceea ce a auzit la spovadă; un preot nu poate să spună sau să declare nimic, nici măcar la poliţie.

Nu este nimic pe care Preoţii să ia mai în serios decât secretul spovezii: unii au suportat din această cauză tortura şi au fost ucişi. De aceea, la spovadă se poate vorbi fără rezerve şi deschis şi putem avea deplină încredere în preot: singura sa misiunea în acest moment este aceea de a fi „urechea lui Dumnezeu”. [Youcat 238]