2.2 Cum se conduce Biserica?

Cristos a instituit ierarhia bisericească cu misiunea de a păstori poporul lui Dumnezeu în numele său; pentru aceasta i-a dat autoritate. Ea este formată din slujitori sacri: episcopi, preoţi, diaconi. Prin sacramentul Preoţiei, episcopii şi preoţii, în exercitarea slujirii lor, acţionează în numele şi în persoana lui Cristos-capul; diaconii slujesc poporul lui Dumnezeu în diaconia (slujirea) cuvântului, a liturgiei, a carităţii. [CCBC 179]

După exemplul celor doisprezece apostoli, aleşi şi trimişi împreună de Cristos, unirea membrilor ierarhiei bisericeşti este în slujba comuniunii tuturor credincioşilor. Orice episcop îşi exercită slujirea, ca membru al colegiului episcopilor, în comuniune cu papa, devenind părtaş, împreună cu el, la grija pentru Biserica Universală. Preoţii exercită slujirea lor în preoţimea din Biserica particulară, în comuniune cu episcopul propriu şi sub conducerea sa. [CCBC 180]

Slujirea eclezială are şi un caracter personal deoarece, în virtutea sacramentului Preoţiei, fiecare este responsabil în faţa lui Cristos, care l-a chemat personal, conferindu-i misiunea. [CCBC 181]

Principiul democraţiei este că orice putere vine de la popor; în Biserică, în schimb, orice putere vine de la Cristos. Pentru aceasta, Biserica are o structură ierarhică; însă Cristos i-a dat şi o structură colegială.

Elementul ierarhic al Bisericii constă în faptul că însuşi Cristos acţionează în ea atunci când slujitorii hirotoniţi fac şi dau ceva ce n-ar putea să facă şi să dea pe cont propriu, adică atunci când în locul lui Cristos administrează Sacramentele şi învaţă în locul său. Elementul colegial al Bisericii constă în faptul că Cristos a încredinţat ansamblul credinţei unei comunităţi de doisprezece Apostoli, ai căror succesori conduc Biserica sub conducerea Magisteriului petrin. Ca urmare a acestei predispoziţii colegiale, conciliile aparţin în manieră indispensabilă Bisericii; dar şi în celelalte organisme ale Bisericii, în sinoade şi în consilii, darurile multiple ale Duhului şi universalitatea Bisericii se pot revela rodnice. [Youcat 140]

Colegiul episcopilor, în comuniune cu papa şi niciodată fără el, exercită şi el asupra Bisericii puterea supremă şi deplină. [CCBC 183]

Episcopii, în comuniune cu papa, au datoria de a vesti tuturor cu fidelitate şi cu autoritate evanghelia, ca martori autentici ai credinţei apostolice, învestiţi cu autoritatea lui Cristos. Prin simţul supranatural al credinţei, poporul lui Dumnezeu aderă în mod neclintit la credinţă, sub conducerea magisteriului viu al Bisericii. [CCBC 184]

Infailibilitatea se realizează atunci când pontiful roman, în virtutea autorităţii sale de păstor suprem al Bisericii, sau colegiul episcopilor în comuniune cu papa, mai ales reunit într-un conciliu ecumenic, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură referitoare la credinţă sau la morală şi atunci când papa şi episcopii, în magisteriul lor obişnuit, sunt în acord în propunerea unei învăţături ca definitive. La aceste învăţături fiecare credincios trebuie să adere cu supunerea credinţei.  [CCBC 185]

Episcopii sfinţesc Biserica împărţind harul lui Cristos prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei, de asemenea, prin rugăciunea, exemplul şi munca lor. [CCBC 186]

Orice episcop, ca membru al colegiului episcopilor, are în mod colegial grija pentru toate Bisericile particulare şi pentru întreaga Biserică împreună cu ceilalţi episcopi uniţi cu papa. Episcopul, căruia îi este încredinţată o Biserică particulară, o conduce cu autoritatea puterii sacre proprii, obişnuite şi nemijlocite, exercitată în numele lui Cristos, bunul păstor, în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea succesorului lui Petru. [CCBC 187]

Episcopii nu au autoritate împotriva Papei, ci pot doar să acţioneze şi să înveţe în comuniune cu el; în schimb, papa, în cazuri precise, poate să ia o decizie şi fără acordul episcopilor.

Desigur, Papa, în deciziile sale, este legat de credinţa Bisericii. Există ceva ce s-ar putea numi simţul comun al credinţei Bisericii: o convingere fundamental în materie de credinţă realizată de Duhul Sfânt şi care este pe larg răspândită în sânul Bisericii (adică „ceea ce a fost crezut mereu, în toate locurile şi de toţi”, conform lui Vincenţiu de Lerins). [Youcat 142]